Situat spre extremitatea vestică a Țării Oltului – Țara Făgărașului, la poalele Munților Făgăraș, sub Muntele Suru, acei munți numiți de geograful Emmilien de Martone „Alpii Transilvaniei” Avrigul este o localitate românească cu adânci rădăcini în timp.

Prima atestare documentară a localității este relativ târzie – 1364, septembrie – dar la acea dată aveam aici o comunitate bine structurată de oameni liberi.

Locuirea în acest areal, privită în lumina descoperirilor arheologice, este atestată încă din epoca pietrei cioplite (cultura oldowiană), apoi a pietrei șlefuite cu continuitate prin toate epocile istoriei.

Urme din perioada romană s-au găsit la Săcădate, de altfel Drumul Alutan trecea brâul de dealuri la mică distanță de localitate, iar în apropiere de Bradu există una dintre cele mai mari necropole daco-romane.

Pe teritoriul Avrigului și în jurul acestuia urmele de viețuire de-a lungul timpului sunt numeroase.

Zona Țării Oltului din care face parte și Avrigul a fost consemnata în primele documente ca Terra Blachorum et Bissenorum (Pământul românilor și pecenegilor)și Silva Blachorum et Bissenorum (Pădurea românilor și pecenegilor) (1222, 1223 și 1224) pământul fiind deschis prin Diploma Andreiană (1224) sașilor ca să-l folosească împreună cu românii și pecenegii.

La Avrig comunitatea de sași stabilită aici a fost mică, iar pentru a întări elementul săsesc au construit o biserică (1266-1296) care mai târziu a fost fortificată.

Chiar dacă unele scrieri săsești dau Avrigul ca fiind localitate fondată de sași cercetările dovedesc existența cu mult înainte de așezarea sașilot în Transilvania a unei comuntăți bine conturate aici, a unei obști cu vechi state, organizate după vechiul drept cutumiar, asemeni tuturor obștilor sătești românești din Țara Oltului-Țara Făgărașului.

Prima atestare documentară pomenește localitatea cu numele de Afrikka, nume pe care îl păstrează până la jumătatea secolului următor când apare sub numele săsesc de Frek sau Frich iar în ungurește Ebreg sau Ebrek.

Privilegiile acordate sașilor prin diploma andreiană au folosit, în mare măsură și românilor, cel puțin la Avrig și acestea au împiedicat constituirea aici a unui mare domeniu nobiliar și implicit a exploatării prin iobăgie a locuitorilor. Au rămas liberi avrigenii având doar obligațiile fiscale administrative față de Scaunul săsesc din Sibiu sub a cărui jurisdicție intră din 1383.

Lipsa exploatării nobiliare a dat un mai mare impuls dezvoltării localității astfel că Avrigul ajunge cea mai răsărită localitate între Făgăraș și Sibiu.

Avrigul apare prima dată pe o hartă a Transilvaniei în 1534, pe harta tipărită de Johannes Honterus.

Documentele vremii amintesc trecerea oștilor lui Mihai Viteazul în drumul spre Alba Iulia venind dinspre Făgăraș au străbătut Avrigul.

O mare importanță în istoria locală o are proprietatea asupra Muntelui Suru și tenacitatea cu care avrigenii au luptat pentru păstrarea acestei proprietăți atât cu localitatea vecină cât chiar și cu Arhiepiscopia de la Alba Iulia. Însuși regele Vladislav al II lea semnează o rezoluție în 1501 în favoarea avrigenilor reconfirmându-le dreptul asupra muntelui Suru printr-un document emis de cancelaria sa, document prin care refuză cererea Episcopiei de la Alba pentru că „ar nemulțumi populația avrigeană care îl folosește din vremuri imemoriale”.  Disputa pentru munte a durat secole, dar întotdeauna câștig de cauză au avut avrigenii care-și susțineau dreptul de proprietate prin înscrisuri vechi de la primii voievozi. În 1751 a avut loc la Avrig o adevărată revoltă pe același subiect și oricâte presiuni s-au făcut asupra sătenilor verdictul final a fost în favoarea comunității avrigene.

Una din ocupațiile vechi ale avrigenilor, în afara agriculturii și creșterii animalelor a fost cărăușia prin care ajungeau în depărtate locuri din Europa. Lipsa iobăgiei la Avrig a permis o astfel de ocupație, dar a dat și impuls dezvoltării satului.

Un alt moment important al istoriei locale a fost rezistența avrigenilor la presiunile făcute pentru unirea bisericilor ortodoxe cu cea catolică. Avrigenii nu au acceptat „uniația”, ba chiar l-au alungat din sat pe protopopul care semnase în numele lor.

Prosperitatea comunității s-a reflectat și în biserica ridicată în cel mai înalt punct al satului, pe locul uneia mai vechi, din lemn probabil,  biserică a cărei construcție a început prin anii 1565-1566, dar a fost tencuită abea prin anii 1700 – 1705și care a fost pictată în frescă, atât în interior cât și în exterior, de meșterii Ionașcu și Pană în 1762 și Nicolae Stan 1772. Iconostasul sculptat în lemn și aurit, cu valoroase icoane pictate pe lemn, parte din ele de aceiași meșteri care au pictat biserica, a fost cumpărat de comunitate – fiind lucrat pentru o altă biserică – și adaptat. Bogăția iconostasului pictura bisericii atât la interior cât și la exterior arată efortul comunității pentru asemenea valori în vremuri în care bisericile din piatră erau prohibite pentru românii ortodocși.

Avrigul, ca sat ortodox cu oameni liberi, a fost și loc de refugiu și adăpost pentru cei alungați sau plecați de bună voie din alte sate fiindcă nu au acceptat trecerea la Biserica unită, avrigenii le-au oferit loc de casă și terenuri în câmpuri din proprietatea comunei. Unul din toponimele străzilor „Veștemeni” arată originea celor care s-au așezat în locul spre care ducea strada.

În 1773 generalul Bukow, cel care răsese de pe fața pământului biserici și mânăstiri, își construiește la Avrig un conac pe care-l va dărui în 1776 baronului von Brukenthal. Construit în stilul barocului târziu, conacul, devenit apoi reședință de vară, a avut amenajat un parc în terase cu grădini după modelul celor vieneze, dar și pivnițe sigure cu funcție de închisoare pentru țăranii din zonă refractari „poruncilor domnești”.

După moartea lui Samuel  von Brukenthal comunitatea din Avrig cumpără o parte din terenul aferent reședinței – Țelinile Morii.

În 1779 se naște la Avrig, într-o familie de țărani înstăriți, liberi, Gheorghe Lazăr, cel care, școlit cu sprijinul familiei și cu bursă din fondul sidoxial al Bisericii Ortodoxe, va deveni intemeietorul învățământului superior în limba română.

Revoluția industrială aduce schimbări și la Avrig și în secolul al XIX lea apare aici o glăjărie care se dezvoltă în ritm rapid, iar pe râul Avrig morile, pivele, vâltorile se înmulțesc. O fabricuță de hâtie, una de ulei, alte ateliere de producție, s-au înmulțit prăvăliile, atelierele meșteșugarilor : tâmplari, cizmari, croitori, etc.

Primul război mondial găsește aici un sat în care apăruse, la instituțiile importante și câteva case, curentul electric, care avea deja două gări, o școală mare, o școală de agricultură amenajată și susținută de comunitatea locală și una din primele grădinițe din spațiul românesc amenajată într-un spațiu din școală.

Perioada interbelică aduce în spațiul economic uzinele Mârșa, în timp ce fabrica de sticlărie era în plină dezvoltare.

Războiul a frânat și la Avrig dezvoltarea iar perioada de după război marcată de frământările instalării comunismului nu a ocolit localitatea mai ales că avrigenii au fost refractari acestor noi „prefaceri” fiind de orientare liberală, țărănistă și regalistă.

Alegerile „libere” din 1946 au fost marcate de intervenția armatei, partizanii din Munții Făgăraș au primit sprijin și de la câțiva avrigeni, iar colectivizarea s-a făcut la Avrig abea în februarie 1962, Avrigul fiind printre ultimele localități colectivizate.

În aprilie 1989 Avrigul devine oraș. Cu o populație de 15000 de locuitori și două fabrici care totalizau mai mulți muncitori decât populația localității avea promisiunea unei frumoase dezvoltări.

Maria Grancea