Repere Istorice

Prima atestare documentară a localităţii este relativ târzie – 1364, septembrie – dar la acea dată exista aici o comunitate bine structurată de oameni liberi.

Locuirea în acest areal, privită în lumina descoperirilor arheologice, este atestată încă din epoca pietrei cioplite (cultura oldowiană), apoi a pietrei şlefuite cu continuitate prin toate epocile istoriei.

Urme din perioada romană s-au găsit la Sacadate, de altfel Drumul Alutan trecea brâul de dealuri la mică distanţă de localitate, iar în apropiere de Bradu există una dintre cele mai mari necropole daco-romane.

Pe teritoriul Avrigului şi în jurul acestuia urmele de vieţuire de-a lungul timpului sunt numeroase.

Zona Ţării Oltului din care face parte şi Avrigul a fost consemnata în primele documente ca Terra Blachorum et Bissenorum (Pământul românilor şi pecenegilor) şi Silva Blachorum et Bissenorum (Pădurea românilor şi pecenegilor) (1222, 1223 şi 1224), pământul fiind deschis prin Diploma Andreiană (1224) saşilor ca să-1 folosească împreună cu românii şi pecenegii.

La Avrig comunitatea de saşi stabilită aici a fost mică, iar pentru a întări elementul săsesc au construit o biserică (1266-1296) care mai târziu a fost fortificată.

Chiar dacă unele scrieri săseşti prezintă Avrigul ca fiind localitate fondată de saşi, cercetările dovedesc existenţa cu mult înainte de aşezarea saşilor în Transilvania a unei comunităţi bine conturate aici, a unei obşti cu vechi state, organizate după vechiul drept cutumiar, asemeni tuturor obştilor săteşti româneşti din Ţara Oltului – Ţara Făgăraşului.

Prima atestare documentară pomeneşte localitatea cu numele de Afrikka, nume pe care îl păstrează până la jumătatea secolului următor, când apare sub numele săsesc de Frek sau Frich, iar în ungureşte Ebreg sau Ebrek.

Privilegiile acordate saşilor prin diploma andreiană au folosit în mare măsură şi românilor, cel puţin la Avrig şi acestea au împiedicat constituirea aici a unui mare domeniu nobiliar şi implicit a exploatării prin iobăgie a locuitorilor. Au rămas liberi avrigenii, având doar obligaţiile fiscale administrative faţă de Scaunul săsesc din Sibiu, sub a cărui jurisdicţie intră din 1383.

Lipsa exploatării nobiliare a dat un mai mare impuls dezvoltării localităţii, astfel că Avrigul ajunge cea mai răsărită localitate între Făgăraş şi Sibiu. Avrigul apare prima dată pe o hartă a Transilvaniei în 1534, pe harta tipărită de Johannes Honterus.

Documentele vremii amintesc trecerea oştilor lui Mihai Viteazul, care, în drumul spre Alba Iulia, venind dinspre Făgăraş, au străbătut Avrigul.

O mare importanţă în istoria locală o are proprietatea asupra Muntelui Suru şi tenacitatea cu care avrigenii au luptat pentru păstrarea acestei proprietăţi, atât cu localitatea vecină, cât chiar şi cu Arhiepiscopia de la Alba Iulia. însuşi regele Vladislav al II-lea semnează o rezoluţie în 1501 în favoarea avrigenilor, reconfirmându-le dreptul asupra muntelui Suru printr-un document emis de cancelaria sa, document prin care refuză cererea Episcopiei de la Alba pentru că „ar nemulţumi populaţia avrigeană care îl foloseşte din vremuri imemoriale”. Disputa pentru munte a durat secole, dar întotdeauna câştig de cauză au avut avrigenii, care-şi susţineau dreptul de proprietate prin înscrisuri vechi de la primii voievozi. în 1751 a avut loc la Avrig o adevărată revoltă pe acelaşi subiect şi oricâte presiuni s-au făcut asupra sătenilor verdictul final a fost în favoarea comunităţii avrigene.

Una dintre ocupaţiile vechi ale avrigenilor, în afara agriculturii şi creşterii animalelor, a fost cărăuşia prin care ajungeau în depărtate locuri din Europa. Lipsa iobăgiei la Avrig a permis o astfel de ocupaţie, dar a dat şi impuls dezvoltării satului.

Un alt moment important al istoriei locale a fost rezistenţa avrigenilor la presiunile făcute pentru unirea bisericilor ortodoxe cu cea catolică. Avrigenii nu au acceptat „uniaţia”, ba chiar l-au alungat din sat pe protopopul care semnase în numele lor.

Prosperitatea comunităţii s-a reflectat şi în biserica ridicată în cel mai înalt punct al satului, pe locul uneia mai vechi, din lemn probabil, biserică a cărei construcţie a început prin anii 1565-1566, dar a fost tencuită abia prin anii 1700 – 1705 şi care a fost pictată în frescă, atât în interior cât şi în exterior, de meşterii Ionaşcu şi Pană în 1762 şi Nicolae Stan 1772. Iconostasul sculptat în lemn şi aurit, cu valoroase icoane pictate pe lemn, parte din ele de aceiaşi meşteri care au pictat biserica, a fost cumpărat de comunitate – fiind lucrat pentru o altă biserică – şi adaptat. Bogăţia iconostasului, pictura bisericii, atât la interior, cât şi la exterior, arată efortul comunităţii pentru asemenea valori în vremuri în care bisericile din piatră erau prohibite pentru românii ortodocşi.

Avrigul, ca sat ortodox cu oameni liberi, a fost şi loc de refugiu şi adăpost pentru cei alungaţi sau plecaţi de bună voie din alte sate fiindcă nu au acceptat trecerea la Biserica unită. Avrigenii le-au oferit loc de casă şi terenuri în câmpuri din proprietatea comunei. Unul din toponimele străzilor „Veştemeni” arată originea celor care s-au aşezat în locul spre care ducea strada.

în 1773, generalul Bukow, cel care răsese de pe faţa pământului biserici şi mânăstiri, îşi construieşte la Avrig un conac pe care-1 va dărui în 1776 baronului von Brukenthal. Construit în

stilul barocului târziu, conacul, devenit apoi reşedinţă de vară, a avut amenajat un parc în terase, cu grădini după modelul celor vieneze, dar şi pivniţe sigure, cu funcţie de închisoare pentru ţăranii din zonă refractari „poruncilor domneşti”.

Foto nr. 1 – Palatul Brukenthal Avrig

După moartea lui Samuel von Brukenthal, comunitatea din Avrig cumpără o parte din terenul aferent reşedinţei – Ţelinile Morii.

în 1779 se naşte la Avrig, într-o familie de ţărani înstăriţi, liberi, Gheorghe Lazăr, cel care, şcolit cu sprijinul familiei şi cu bursă din fondul sidoxial al Bisericii Ortodoxe, va deveni întemeietorul învăţământului superior în limba română.

Revoluţia industrială aduce schimbări şi la Avrig şi în secolul al XIX-l ea apare aici o glăjărie care se dezvoltă în ritm rapid, iar pe râul Avrig morile, pivele, vâltorile se înmulţesc. O făbricuţă de hârtie, una de ulei, alte ateliere de producţie au apărut aici. S-au înmulţit de asemenea prăvăliile, atelierele meşteşugarilor: tâmplari, cizmari, croitori, etc.

Primul război mondial găseşte aici un sat în care apăruse, la instituţiile importante şi câteva case, curentul electric, care avea deja două gări, o şcoală mare, o şcoală de agricultură amenajată şi susţinută de comunitatea locală şi una din primele grădiniţe din spaţiul românesc amenajată într-un spaţiu din şcoală.

Perioada interbelică aduce în spaţiul economic Uzinele Mârşa, în timp ce fabrica de sticlărie era în plină dezvoltare.

Războiul a frânat şi la Avrig dezvoltarea, iar perioada de după război marcată de frământările instalării comunismului nu a ocolit localitatea, mai ales că avrigenii au fost refractari acestor noi „prefaceri”, fiind de orientare liberală, ţărănistă şi regalistă.

Alegerile „libere” din 1946 au fost marcate de intervenţia armatei, partizanii din Munţii Făgăraş au primit sprijin şi de la câţiva avrigeni, iar colectivizarea s-a făcut la Avrig abia în februarie 1962, Avrigul fiind printre ultimele localităţi colectivizate.

In aprilie 1989 Avrigul devine oraş, conform Legii nr. 2/1989 privind îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România.

Satul Bradu

Prima menţiune a localităţii este din 1315, când regele ungur cere capitalului din Alba Iulia să accepte ca plebanul Mathias să devină canonic al capitalului.

• în 1335 localitatea este menţionată sub numele de „insula Gerhardi”, nume de la care derivă denumirea germană de Gierelsau.
• In localitate există o familie de greavi.
• In 1380 localitatea face parte din scaunul Sibiului.
• Iar din 1468 aici trăiesc 28 de gospodari.
• In 1600 soldaţi ai voievodului Mihai Viteazul produc distrugeri în sat.
• în 1721 este menţionat faptul că materialul folosit la construcţia caselor este lemnul.

Localnicii sunt pescari şi fac comerţ cu peşti.

Satul Sacadate

• în 1306 se menţionează „ Vilicus et Populi de Sacadat”. Este prima menţiune documentară, în 1494 se menţionează că Sacadate este un sat român condus de cneji care are însă şi populaţie maghiară.
• în 1572 Sacadate aparţine de Sibiu şi este locuit de 129 de gospodari.
• în 1582 magistratul sibian stabileşte un statut pentru convieţuirea românilor cu ungurii.
• în anul 1721 satul este locuit 145 de familii.

Până în 1848 biserica romanică este folosită de comunitatea evanghelică, având preot sas.

Satul Glâmboaca

Cătunul denumit „Honrabah” este în 1322 în proprietatea Abaţiei din Cârţa.

• în 1454 localitatea nu este locuită.
• în 1532 face parte din scaunul Nocrichului fiind locuită de 50 de familii. In 1548 în „Honerbach” locuiesc 8 familii.

Localitatea Mârşa

Este reprezentată de zona industrială şi cartierul aferent care aparţin oraşului Avrig, situată la est de oraş, la limita cu comuna vecină Racoviţa.

Tradiţia industrială, la Avrig, a fost statuată prin construirea în anii 1936 – 1937 a fabricii de armament şi muniţii, reprofilată pe producerea de mijloace de transport auto din anul 1960.

Din punct de vedere demografic, uzinele de la Mârşa au jucat un rol foarte important în evoluţia localităţii Avrig. Importanţa economică şi strategică a uzinelor de la Mârşa a atras forţa de muncă din zonă, aceasta fiind absorbită parţial în plan local, concomitent cu perpetuarea în timp a navetismului din localităţile învecinate, inclusiv actualul oraş Tălmaciu.